Omul are nevoie de dragoste

„Pot sa se mute muntii, pot sa se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine.” (Isaia 54,10)

Se spune ca un baiat care abia implinise 18 ani si isi luase carnetul de sofer, a cerut intr-o seara masina tatalui sau, pentru a-si impresiona prietena. Seara a fost nemaipomenita, masina a mers perfect, iar el s-a dovedit a fi un sofer priceput. La un moment dat, pe drumul de intoarcere, cand mai avea putin pana la casa prietenei lui, increzator in el, tanarul a vrut sa vada cat de repede poate merge masina. Si in viteza aceea mare, nu a vazut la timp masina din fata. Desi a franat, nu a reusit sa evite impactul. Rezultatul? Masina a fost lovita. Politistul care a asistat la accident i-a cerut actele masinii. „Ce va spune tata?” se gandea baiatul, in timp ce deschidea torpedoul masinii. In momentul acela, din torpedo a cazut o hartie pe care scria: „In caz de accident, adu-ti aminte ca eu te iubesc pe tine, nu masina.”

Pe cine ai fi capabil sa iubesti in ciuda a tot ce ti-ar face?

„Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.” (Victor Hugo)

Obiceiurile

„Intoarce-Ti Fata spre mine si ai mila, dupa obiceiul tau fata de cei ce iubesc numele Tau …”

(Psalmii 119, 132)

Intr-un anumit golf, traieste o meduza care prefera drept hrana o anumita specie de melci. Insa acestia au o cochilie dura pe care meduza nu o poate digera. Acest fapt ii permite melcului sa se fixeze in interiorul meduzei si sa manance din ea. Cand melcul ajunge la maturitate, meduza este consumata in intregime.

Propune-ti ca saptamana aceasta sa mananci doar lucruri sanatoase.

„Mai intai noi ne formam obiceiurile, dar apoi ele ne formeaza pe noi. Biruieste-ti obiceiurile rele; daca nu, in cele din urma ele te vor birui pe tine.” (Rob Gilbert)

parintii ...

„Cinsteste pe tatal si pe mama ta, ca sa ti se lungeasca zilele in tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau.” (Exod 20,12)

Un batranel locuia cu fiul, nora si nepotul sau. Mainile ii tremurau, vederea ii era incetosata, iar mersul clatinat. Toata familia manca de obicei impreuna. Dar bunicul manca foarte greu, din cauza mainilor tremurande si a vederii slabe. Mazarea se rostogolea adesea pe podea, iar cand apuca paharul, laptele se imprastia pe masa. Atunci fiul si nora i-au pus o masa in coltul camerei, unde bunicul putea manca singur, in timp ce familia se bucura de bucatele de pe masa. De cand bunicul sparsese o farfurie, mancarea ii era servita intr-un castron de lemn. Uneori puteai vedea lacrimi in ochii batranului. Singurele cuvinte care ii erau adresate erau scurte avertizari atunci cand scapa furculita sau mancarea. Nepotelul de patru anisori privea totul in tacere. Intr-o seara, inainte de cina, tatal a observat ca baietelul se juca cu niste bucati de lemn pe care le zgaria.
- Ce construiesti tu acolo, micutul meu?
- Fac un vas mic pentru tine si mama, ca sa mancati in el atunci cand am sa cresc, a raspuns cu blandete copilul, dupa care s-a intors la munca sa. In acea seara, sotul a luat de mana bunicul si l-a condus la masa familiei. De atunci, a mancat de fiecare data cu familia si nimeni nu mai spunea nimic cand cadea pe jos o furculita, cand laptele se imprastia pe masa, murdarind fata de masa.

Fa astazi un gest prin care sa le arati parintilor tai ca ii pretuiesti.

„Respecta-i pe cei in varsta, gandindu-te ca in curand vei fi si tu unul dintre ei.”

Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă...

De Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler - capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine... există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea" (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul.

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu - aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru - care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate - Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut... fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic - precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere... deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că... trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?" Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El" (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu...

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă... atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora... au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă." Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins - deşi nu dorea acest lucru - de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare... pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea... că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte."

Dans lent

Aceasta poezie a fost scrisa de o adolescenta bolnava de cancer in stadiu
terminal,intr-un spital din New York.

Dans lent

Ai privit vreodata copiii
Intr-o "invartitoare"?
Ai ascultat zgomotul ploii
Cand cade pe pamant?
Ai urmarit vreodata zborul neregulat
al unui fluture?
Ai observat apusul soarelui?
Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa asa de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu dureaza mult.

Iti trece fiecare zi in zbor?
Cand zici "Cum te simti"?" "Ce mai faci"?"
Asculti raspunsul?
Cand ziua se sfarseste
Te intinzi in pat
Cu sute de intrebari succesive
Ce iti trec prin cap?
Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa asa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu dureaza mult.

I-ai spus vreodata copilului tau,
O sa facem maine asta?
Fara sa-ti dai seama de dezamagirea lui,
pentru ca erai grabit/a?
Ai pierdut legatura cu o prietenie buna ce apoi a incetat
Pentru ca tu nu aveai niciodata timp
Sa suni si sa spui "Buna"?
Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa asa de repede.
Timpul este scurt.
Muzica nu dureaza mult.

Cand alergi asa de repede pentru a ajunge undeva
Pierzi jumatate din placerea de a merge.
Cand esti preocupat/a si alergi toata ziua,
Este ca si un cadou niciodata deschis... Aruncat.
Viata nu este o cursa.
Sa o iei mai incet...
Asculta muzica
Inainte sa se termine cantecul.

Este folositor sa insemnezi Biblia, dar este si mai folositor s-o lasi pe ea sa te insemneze !!!

El te iubeste!

„El m-a scos la loc larg si m-a scapat, pentru ca ma iubeste.” (Psalmii 18,19)

Walt Withman, unul dintre marii poeti ai Americii, a intalnit mari dificultati in publicarea poeziilor in tinerete. De fapt, una dintre cartile sale celebre, Fire de iarba, a fost respinsa de atat de multe ori, ca Whitman a publicat-o el insusi. Intr-o zi, la scurt timp de la publicarea acelui volum, a primit o scrisoare de la un poet cunoscut la acea vreme, Ralph Waldo Emerson. Scrisoarea ii transmitea lui Walt Whitman incurajarea de care avea nevoie pentru a continua sa scrie. Poetul deja celebru ii scria astfel: „Draga domnule, nu sunt orb fata de darul minunat Fire de iarba. Il gasesc drept cea mai extraordinara bucata de inteligenta si de intelepciune cu care America a contribuit vreodata. Te felicit la inceputul unei cariere stralucite.”

Cand ai incurajat ultima oara pe cineva?

„Acela care da cand i se cere, da prea tarziu.” (Seneca)

sa nu obosim ...

Să nu obosim in facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.

Si mi s-a parut socant ca,daca nu continuam pe calea pe care am pornit,nu vom culege roadele niciodata,poate nici macar ale binelui facut pana acum... :(

Ce fel de om vrei sa fii?

„Cum raspunde in apa fata la fata, tot asa raspunde inima omului inimii omului.” (Proverbe 27,19)

Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept „Casa celor o mie de oglinzi.” Un catelus, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, a sarit fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol, cu urechiusele ridicate si dand din coada. Spre marea lui surpriza, s-a trezit privit de alti o mie de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit si a primit inapoi o mie de zambete, la fel de calde si de prietenoase. Cand a plecat, si-a spus: „Este un loc minunat. Voi reveni!”
In acelasi sat, un alt caine, un pic suparat, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare si cu capul lasat. Cand a vazut o mie de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit maraind. Cand ceilalti o mie de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. „E un loc ingrozitor, nu mai vin aici niciodata.”

Zambeste-i astazi fiecarui cunoscut care iti iese in cale.

„Oamenii iubitori traiesc intr-o lume iubitoare. Oamenii ostili traiesc intr-o lume ostila. Aceeasi lume.” (Waine Dyer)

Prejudecatile

„Stiu, Doamne, ca judecatile Tale sunt drepte…” (Psalmii 119,75)

Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute, o scara in mijlocul ei si, deasupra scarii, o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece peste celelalte care ramaneau jos. La scurt timp, nicio maimuta nu mai era lasata sa urce pe scara, in ciuda bananelor care erau atat de aproape. Celelalte o impiedicau sa mai faca acest lucru. Vazand aceasta, oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai, niciun membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat chiar la baterea novicei. O a treia a fost schimbata si lucrurile s-au repetat. A patra si in fine a cincea au fost schimbate.
In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci maimute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce le bateau pe cele care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost: „Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici...”

Cat de des ti se intampla sa judeci pe cineva dupa ceea ce iti spun altii?

„E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati.” (Albert Einstein)

Adevaratul prieten

„Ionatan a zis lui David: Pentru tine voi face tot ce vei vrea!”

(1 Samuel 20,4)

Prea adesea se intampla ca oamenii sa ne dezamageasca. Vezi un tanar placut, volubil, vorbaret, amabil. Pentru prima data se intampla ca cineva sa-ti acorde o atentie speciala. Si te gandesti: merita sa investesc totul in el. Vom fi prieteni adevarati. Si o luna sau doua lucrurile merg bine. Iesiti impreuna la fotbal, in parc. La scoala impartiti totul frateste. Nici unul nu tine cont de cat da sau cat primeste. Pana intr-o zi cand acesta isi gaseste un nou prieten si ... te abandoneaza. Si, uite asa, ramai trist si-ti pierzi increderea in oameni.
Si totusi, nu uita! In lume Dumnezeu a lasat si prieteni adevarati. Trebuie doar sa-i descoperi. De fapt nu doar atat. Dupa ce ai gasit prietenul adevarat, trebuie sa fii dispus sa faci totul pentru el.

Ai nevoie de un prieten adevarat? Dar tu, ai dovedit pana acum ca esti un prieten adevarat?

„Este mai bine sa rabzi o vorba pentru a castiga un prieten, decat sa il pierzi pentru ca ai spus-o tu.” (Friedrich Schiller)

Creatorul meu ...

„Eu am facut pamantul si am facut pe om pe el;

Eu cu mainile Mele am intins cerurile si am asezat toata ostirea lor.”

(Isaia 45,12)

Se spune ca un nebun ratacea odata pe tarmul marii, cautand piatra intelepciunii. Un copil l-a oprit la un moment dat si l-a intrebat: „Cum ai gasit acest lant de aur care-ti incinge mijlocul?”. Nebunul s-a oprit speriat, intrebandu-se daca nu cumva lantul de fier chiar se transformase in aur. Aflat in permanenta in cautarea pietrei intelepciunii, acesta avea obiceiul sa culeaga pietre si sa le loveasca de lant. Daca in urma loviturii lantul se prefacea in aur, era semnul ca o descoperise. Daca nu, arunca piatra si mergea mai departe. De la un timp, dezamagit de atatea incercari nereusite, nu mai privea lantul. Asa se face ca sarmanul nebun gasise si pierduse piatra intelepciunii.

Cat de atent esti la detaliile care iti imbogatesc viata?

„Nimic nu este mai scump decat ceea ce primesti gratis.”

Cine crede, va trai!

„Isus i-a zis: Eu sunt invierea si viata.

Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.”

(Ioan 11,25)

„Exista doua moduri in care viata poate fi traita.
Pe de-o parte sa crezi ca nimic nu este o minune.
Pe de alta parte sa crezi ca totul este o minune.
De aceea eu cred ca Dumnezeu exista!” (Albert Einstein)

Deschide ochii mari pentru a vedea minunile din viata ta.

„Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa, ca nu o mai vedem pe cea care tocmai s-a deschis pentru noi.” (Helen Keller)

words

Acela care iubeste dreptatea si cinstea nu poate ramane indiferent fata de nedreptate sau fata de necinste!

Dumnezeu ne viziteaza adesea, dar noi nu suntem intotdeauna acasa !

Adevarata cautare !

„Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

(Matei 6,33).

Intr-o seara, un student pe nume John statea de vorba cu un alt John, portarul universitatii. La un moment dat, pentru ca se facuse destul de tarziu, John i-a spus portarului:
- S-a facut tarziu... poate ca ar trebui sa mergi acasa si sa-ti schimbi haina.
- O, dar aceasta haina este singura pe care o am, raspunse portarul, si-I sunt recunoscator lui Dumnezeu pentru ea.
- Atunci, cred ca vei merge sa-ti iei cina.
- N-am baut decat un pahar cu apa azi si-I sunt recunoscator Domnului pentru el.
- Dar e tarziu si poti ramane pe-afara cand portile se vor incuia. Pentru ce-i vei multumi atunci lui Dumnezeu?
- Ii voi multumi pentru pietrele uscate pe care voi dormi.
- John, a spus tanarul, tu-I multumesti lui Dumnezeu cand nu ai cu ce sa te imbraci, ce sa mananci si unde sa-ti pleci capul? Cum de poti sa gasesti motive de multumire?
- Ii multumesc, a spus atunci acel om bun, pentru ca mi-a dat viata si dorinta sa-L slujesc.
John Wesley era student la Oxford, cand a avut aceasta discutie cu portarul. Din acea zi, el a inceput treptat sa devina constient de lipsa unei vieti spirituale. In credinta acelui om simplu era ceva ce lui ii lipsea cu desavarsire.

Daca ai doua carti de acelasi fel, ofera astazi una unui prieten.

„E mai de pret sa fii un sarac virtuos decat un bogat orgolios.” (Cervantes)

Bucuria vietii

Omul nu se masoara dupa locul in care traieste, ci dupa modul in care se bucura de ceea ce are !

De ce ?

De ce ma tem sa dansez,eu, care iubesc muzica si ritmul, si gratia si cantecul si rasul?

De ce ma tem sa traiesc, eu, care iubesc viata si frumusetea trupului, si culorile vii ale pamantului, si cerul si marea?

De ce ma tem sa iubesc, eu, care iubesc dragostea?"

Eugene O'Neill

Umbra

„Domnul este umbra ta pe mana ta cea dreapta. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea”

(Psalmi 121,5-6).

In mod simbolic, umbra lui Dumnezeu ofera odihna esentiala si reinnoire. In umbra Sa, noi construim puterea de a ne intoarce la lucrarile noastre, in caldura zilei (Plangeri 4, 20). Cei care „vor locui iarasi la umbra lui... vor inflori ca via” (Osea 14,7). Noi cautam refugiu la umbra lui Dumnezeu, stanca si cetatuia noastra in pustie (Psalmi 62,6).
Dumnezeu a mers un pas mai departe in oferirea umbrei Sale, care conserva viata. Pentru profetul Iona, nervos si cartitor, El chiar a schimbat legile naturii. Deplangand succesul sau evanghelistic cu ninivenii, Iona si-a facut un „umbrar”, ca sa poata sa stea afara din orasul si sa-si consume supararea. Evident, adapostul sau nu a fost suficient, asa ca Dumnezeu „a facut sa creasca un curcubete, ca sa faca umbra capului lui si sa-l faca sa-i treaca mania” (Iona 4,6). Desi „Iona era extrem de bucuros”, el avea de invatat o lectie. Ziua urmatoare, un vierme a atacat planta care il umbrea si aceasta s-a uscat. S-a pornit sa sufle si un vant uscat si soarele „au batut peste capul lui Iona”, asa incat a lesinat. (vers. 8).
Umbra lui Dumnezeu „peste un pamant ars de sete” (Isaia 32,2) este un dar. Sa nu crezi niciodata ca ti se cuvine de la sine.

Rugaciune pentru imposibil

„Ferice de cei ce-si pun taria în Tine, în a caror inima locuieste încrederea!”

(Psalmii 84,5)

Intr-o biserica de tara, membrii s-au hotarat sa se intalneasca la o data stabilita si sa se roage pentru ploaia de care era neaparata nevoie pentru cresterea recoltelor. In ziua fixata, oamenii au inceput sa se adune. Un copil venea tragand dupa el o umbrela. "Pentru ce ai adus aceasta cu tine, micutule?" l-a intrebat cineva zambind. "Ca sa nu ma ud cand ma voi intoarce acasa.”

Roaga-te astazi pentru un lucru aparent imposibil.

Credinta vede invizibilul, crede incredibilul si primeste de la Dumnezeu imposibilul !!!

Inapoi in viitor

„Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. „Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.

Isaia 55:8-9

Mark stătea pe canapea, privind peste ecranul televizorului undeva departe.

Cum a putut Heather să îi spună aşa dintr-o dată ca ar fi bine sa se desparta? se intreba el pentru a mia oara. Dupa toate clipele petrecute impreuna timp de sase luni! Credeam ca totul merge bine. Si acum ea zice ca ar fi bine sa ne despartim pentru o vreme. Si pe deasupra imi spune ca nu stie nici ea de ce simte astfel!
Marc s-a intors cu spatele la televizor. Un tip de liceu nu plange – nici daca i-a explodat lumea in fata.
A incercat sa se poarte normal la cina, dar si ceea ce a reusit sa manance avea gust de carton.
“Esti bolnav sau ce ai?” l-a intrebat Jason, fratele mai mic.
“Nu” s-a rastit Mark. “Si mai lasa-ma in pace!”
Tatal i-a aruncat o privire prin care ii spune ca ar fi bine sa se calmeze, si chiar si bunica il privea surprinsa. Dar lui nu ii pasa. Ei oricum nu ar fi inteles, chiar daca ar fi stat sa le explice. Nu ar fi inteles cat de mult tinea el la Heather. Numai faptul ca o conducea acasa, sau ca erau impreuna la orele de rugaciune, era suficient pentru a-i face viata mai frumoasa.
Mai tarziu in camera sa, Mark a scos cateva carti din geanta, dar nu se putea concentra la teme. Nu se putea gandi decat la plimbarea facuta impreuna in dupa amiaza trecuta. Ea a fost atat de tacuta. Atat de tacuta ca imediat si-a dat seama ca ceva nu era bine, dar era sigur ca orice ar fi fost, putea sa fie indreptat. Cuvintele ei l-au lovit cand i-a spus ca ar trebui sa nu mai fie impreuna pentru o vreme.
“Mark, sa stii ca nu am gasit pe altcineva. Numai ca… ar fi bine sa ne despartim si sa avem si alti prieteni.”
Pentru o clipa, a ramas fara cuvinte, iar dupa aceea durerea i s-a transformat in manie. “Bine! Daca asa vrei, asa va fi!” si a lasat-o in drum fugind spre casa, incercand sa isi retzina lacrimile.
Tragand adanc aer in piept, a incercat inca o data sa citeasca primul paragraf din cartea de istorie, dar parca nu avea nici o logica.
O bataie la usa l-a facut sa tresara. Poate ca Heater a sunat sa spuna ca totul a fost o greseala, si ca nu mai putea sa traiasca fara el, dupa cum nici el nu mai putea sa traiasca fara ea.
Dar nu, era bunica care venise sa locuiasca cu ei in urma cu putin timp.
“Ai nevoie de ceva bunico?” A intrebat-o el, desi nu prea vroia sa stea de vorba cu cineva.
“Mark m-am gandit ca poate tu ai nevoie de ceva.”
“De ce as avea eu nevoie?” a raspuns el.
“Te-am privit la masa si mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Si pentru ca astazi ai ajuns acasa asa de devreme, m-am gandit ca poate are o legatura cu Heather.”
“De unde stii?”
Zambindu-I bunica i-a zis. “Asa am simtit eu.” Si luandu-i mana lui in mana sa, l-a intrebat: “Vrei sa stai de vorba despre asta?”
“Nu poti face nimic bunico!”
“Ma pot ruga, caci chiar daca eu nu cunosc problema, Dumnezeu o cunoaste.”
“Heather mi-a dat papucii. Iar eu credeam ca avem o relatie perfecta.”
“Cred ca iti este greu, si poate ca esti suparat pe ea, si pe restul lumii.”
“Asta de unde o mai stii?”
“Mark, vino putin in camera mea. Am ceva sa iti arat.”
Pentru inca cateva minute, Mark a incercat inca o data sa citeasca pagina de istorie, intrebandu-se insa si ce ar avea bunica sa ii arate caci nu prea a adus multe cu ea cand s-a mutat la ei.
Peste exact 15 minute, Mark batea la usa ei.
“Priveste”, a zis bunica indreptand spre el un plic vechi. “E o scrisoare trimisa mie de tatal tau dintr-o tabara in care a plecat ca instructor.”
“O scrisoare de la tata?” Mark a scos din plic o singura fila.
Draga mama,
Am cunoscut o fata in tabara! O cheama Shelley, si este o crestina veritabila. Ii place inotul si muzica, si toate celelalte lucruri care imi plac si mie. Si pe deasupra e si frumoasa.
Mark s-a oprit. “Mama? Eu stiam ca s-au cunoscut intr-o tabara, dar de ce imi arati mie scrisoare aceasta?”
“Citeste mai departe si vei vedea.”
Stii ca nu vroiam sa vin aici anul acesta. Inainte ca Jan sa se desparta de mine vroiam sa stau acasa vara asta si sa petrec tot timpul cu ea. Iar dupa aceea, cand mi-a zis ca totul se incheie intre noi, am venit aici doar ca sa scap de toate. Sa fiu undeva departe. Oricum nici eu nu prea eram o companie buna. Oricum, vroaim sa iti spun ca nu prea te-am crezut cand mi-ai zis ca Dumnezeu avea pregatit ceva si mai bun pentru mine. Acum insa iti dau dreptate! Sunt liber sa fiu cu Shelley, si ma simt mult mai bine cu ea! Cand vom pleca spre casa, va trece si ea pe la noi pentru ca tu si tata sa o cunoasteti. Sunt sigur ca va va placea!
Mark a privit lung scrisoarea. “O fata s-a despartit de tata? Dar el arata mult mai bine decat mine. El juca in echipa liceului, a fost presedintele clasei. Toate ii mergeau ca pe roate. De ce s-ar desparti cineva de el?”
“Poate pentru ca sa o intalneasca pe mama ta.”
“Da.” Nici Mark nu se putea gandi la o pereche mai perfecta decat parintii sai.
“Bineinteles ca asta s-a intamplat cateva luni mai tarziu. Nu chiar imediat, si in tot acel timp, era o persoana cu care nu prea aveai cum sa te intelegi. Mark, stiu ca suna prea simplu, dar Dumnezeu are un mod prin care rezolva toate lucrurile spre binele celor ce il iubesc pe El. Noi nu putem sa vedem aceasta imediat pentru ca privirea noastra nu bate asa de departe. Noi vedem doar ce se intampla acum, insa Dumnezeu ne vede tot viitorul. Eu nu iti spun ca iti va fi usor cand te vei intalni cu Heather, in mod special daca ea va fi cu altcineva.”
“Chiar ca imi va pica greu.”
“Poate ca va dura putin pana cand iti vei da seama ca ceea ce s-a intamplat nu este o catastrofa, asa ca intre timp de ce nu te pui sa faci lucruri pe care ai fi dorit sa le faci dar nu aveai timp pentru ele caci tot timpul erai cu Heather? De exemplu sa mai scoti chitara din dulap, sau sa practici din nou lucrurile care iti erau placute. Cu Heather nu prea aveai timp pentru multe, in mod special pentru lucrurile care nu ii placeau ei. Tu ai si alti prieteni, si am auzit ca unii dintre ei s-au apucat de un nou proiect la biserica.”
Mark a dat aporbator din cap. Nimic nu il va face sa o uite pe Heather. Insa bunica avea dreptate in sensul ca erau multe lucruri pe care si le dorea sa le faca dar nu avea timp pentru ele. Nu ar strica sa se apuce din nou de ele.
“Multumesc” a zis Mark dupa care a sarutat obrazul bunicii. “Dar de ce ai pastrat scrisoarea toti acesti ani?”
Cu zambetul pe buze, si tragand din ochi bunica i-a raspuns. “Stia Domnul ca voi mai avea nevoie de ea.”

Dumnezeu ne spune:
Eu pot sa-ti vad ziua de azi si de maine. Si lucrez tot timpul pentru a-ti oferi tot ce am Eu mai bun!

Perla versus Smochin

„Doamne, i-a raspuns vierul, mai lasa-l si anul acesta; am sa-l sap de jur imprejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum inainte va face roada; daca nu, il vei taia.”

Evanghelia dupa Luca 13, 8.9

Ce credeti ca au in comun o perla si un smochin? Sau, mai bine zis, chiar credeti ca au ceva in comun?
In Luca 13:6-7 gasim pilda aceasta: „Un om avea un smochin sadit in via sa. A venit sa caute rod in el si nu a gasit. Atunci a zis vierului: `Iata ca sunt trei ani de cand vin si caut rod in smochinul acesta si nu gasesc. Taie-l. De ce sa mai cuprinda si pamantul degeaba?”
De peste doua decenii, Jack Broneleque si-a dedicat viata culturii perlelor urise. Din 1979, produce perle unice, de dimensiuni neobisnuite, in culori rare, cea mai admirata fiind perla aurie cu 30% mai scumpa decat celelalte. Cultura perlelor este o opera de rabdare: odata sideful inserat in scoica, perlele sunt recoltate dupa trei ani si sunt ordonate potrivit dimensiunii si culorii si doar cele perfecte sunt livrate bijutierilor de prestigiu. De-a lungul timpului, Jack B. a vegheat in persoana toate etapele productiei perliere.
In paralel cu aceasta industrie a perlei, Isus a prezentat parabola smochinului in care se cauta, tot dupa trei ani, rod. Fara rod, pomul are o singura alternativa: sa fie taiat.
Dupa trei ani, o perla trece spre nemurire, doar daca este perfecta - un colier cu perle perfecte de 14 milimetri diametru se vindea la magazinele de lux din Paris pe o suma care depasea de 10 ori salariul unui om obisnuit pe 20 de ani de munca, iar cele imperfecte nu aveau cautare. Dar din acest moment un smochin neroditor si o perla nu mai au nici o legatura, pentru ca, in timp ce o perla isi pierde valoarea daca este imperfecta, pentru un smochin neroditor exista un gradinar care are pasiune, in speranta ca nu este prea tarziu pentru rod.
Acum va intreb: ce ati vrea sa fiti - un smochin sau o perla? Adica sa aveti parte de inca o sansa sau totul sa se termine acum pentru ca nu sunteti perfecti si cei din jur nu au nevoie de ceva imperfect? Gradinarul, care Il simbolizeaza pe Dumnezeu se apropie de cei care judeca aspru smochinul neroditor, adica pe mine, adica pe dumneavoastra, si mai cere un an, al patrulea. Obtine pentru noi inca un an de har.

Ce vom face in acest interval depinde de noi pentru ca El vrea sa ne asigure inflorirea.

Valori false

Sentimentele de inferioritate sunt foarte răspândite în societatea noastră. Acest lucru depinde de scara de valori recunoscută la ora actuală. Omul trebuie să corespundă unei anumite imagini, pentru a fi admirat şi apreciat. Atracţia fizică şi inteligenţa se situează în fruntea acestei scări a valorilor. Deja de mici copii am fost conştienţi că frumuseţea fizică aduce avantaje. Simpatia adulţilor se îndreaptă în mod automat către copilaşul încântător cu ochi negri ca nişte biluţe. Copilul mai puţin atrăgător este uşor trecut cu vederea. Ce mare nedreptate! Copiii nu sunt chiar atât de neştiutori şi "se prind" repede. Trebuie să recunoaştem în mod sincer că suntem cu toţii influenţaţi de aceste valori false. Dacă la frumuseţea fizică se mai adaugă şi inteligenta, admiraţia adulţilor devine nemăsurată. În timp ce copilul mai puţin atrăgător şi de inteligenţă medie este înclinat să se îndoiască de propria valoare, copilul admirat devine foarte uşor trufaş şi arogant. De ambele evoluţii negative suntem vinovaţi noi adulţii şi falsele valori pe care le comunicăm copiilor. Pe deasupra, unor părinţi care suferă ei înşişi de complexe de inferioritate, le vine greu să accepte imperfecţiunile copiilor lor. Sunt remarcate numai presupusele lipsuri. Cine se mai bucură de un copil care este generos, împarte cu alţii, îşi manifestă compasiunea şi e plin de drăgălăşenie faţă de tovarăşii lui? Nu aceste valori contează, ci frumuseţea şi inteligenţa, chiar dacă sunt însoţite de un comportament nesocial.

În trecut, atracţia fizică juca un rol mult mai mic decât astăzi. O femeie era preţuită şi pentru că era o mamă iubitoare, o soţie credincioasă şi o gospodină grozavă. Dacă avea nişte kilograme în plus sau în minus conta mai puţin. Cultul frumuseţii, pe care-l practicăm astăzi, îşi are rădăcinile în revoluţia sexuală a anilor şaizeci. Toate standardele morale, valabile până atunci, au fost aruncate peste bord, pretinsele lanţuri au fost lepădate. În locul dragostei, care se leagă în mod responsabil de un partener, a fost propagat sexul liber. Filmul, televiziunea, reclamele şi moda au inundat societatea cu noua semnificaţie acordată sexualităţii. Era inevitabil ca femeile care nu dispuneau de un anumit farmec şi de necesarul sex-appeal, să fie trecute literal cu vederea. Ceea ce contează este numai faţada. Ceea ce este dincolo de ea, caracterul lăuntric nu mai prezintă nici un interes. Femeile care nu prezintă acele atribute atât de râvnite, au adeseori sentimente de inferioritate. Ele au îndoieli cu privire la propria valoare fiindcă nici un om nu pare să se intereseze de ele, în timp ce colega cea atrăgătoare abia se poate apăra de mulţimea de admiratori.

Însă atractivitatea îşi are şi reversul. Dacă o femeie simte că este atrăgătoare pentru soţul ei doar atât timp cât este tânără şi cu un corp perfect, în fond ea se va simţi înşelată. Ea nu se ştie apreciată şi iubită ca persoană, ci doar ca obiect al plăcerii. Cât de greu este să îmbătrâneşti în aceste condiţii! Fiecare rid pare să diminueze puţin sentimentul propriei valori. În mod automat, consecinţele sunt îndoiala de sine şi sentimentele de inferioritate. Dacă am reuşi într-adevăr să ne dăm seama ce am provocat cu aceste valori false!

IOAN – USA ÎN CER

Dupa aceste lucruri, m-am uitat si iata ca o usa era deschisa în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbite, si care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, si-ti voi arata ce are sa se întâmple dupa aceste lucruri!” Apocalipsa 4,1

Ioan era departe de lumea dezlantuita când a vazut o usa deschisa în cer si a auzit chemarea sa urce, ca sa poata vedea de acolo lucrurile care trebuiau sa se întâmple dupa aceea. Ioan era pe insula Patmos, o fâsie de pamânt sterp, binecuvântat însa de prezenta divina. Din pricina Cuvântului era Ioan acolo. N-a mers de bunavoie. L-au dus asupritorii ca sa piara si sa nu le mai spuna de veacul ce va sa vina.
A mai vazut si Iacov poarta cerului. Era si el tot izgonit si singur, dar viata i s-a umplut de speranta când a vazut tarâmul ceresc. El si-a dat seama cât de aproape era cerul de pamânt, în timp ce inima sa era asa de departe de cer. Dumnezeu scurtase aceasta distanta, deschizându-i mintea si ochii sa-L poata întelege mai bine. De atunci, Iacov a devenit un alt om.
În timp ce Iacov a ramas doar la capatul scarii care duce în cer, Ioan a fost invitat sa urce. Iacov vazuse doar pentru sine iuresul îngerilor, în timp ce Ioan trebuia sa spuna si sa scrie într-o carte cele descoperite. De la înaltimea cerului, lucrurile de pe pamânt se vad în perspectiva. Se poate privi mai departe si se poate vedea în trecut si în viitor. Fiind în cer mintea lui Ioan putea sa lucreze mai bine si capacitatea sa de patrundere putea sa mearga mai departe. El putea sa cuprinda cu mintea mai mult si putea sa tina minte mai bine. În cer avea sa se simta mai bine si sa doreasca din ce în ce mai mult sa se mute cu totul acolo.

Ai nevoie sa urci din când în când cu gândul la cer. Poti vedea lumea mai bine si îti poti face planurile cu mai multa întelepciune. Succes!

Caracter si viata

„A venit Ioan care boteza in pustie, propovaduind botezul pocaintei spre iertarea pacatelor.” (Marcu 1,4)

Iudeea era in mare tulburare. In cele din urma, Roma il inlaturase de pe tron pe Archelau, fiul cel mare al tiranului Irod, si asezase Iudea sub directa carmuire a unui guvernator roman. Acum, poporul era iritat de practicile introduse de guvernatorul pagan. Fariseii predicau pazirea stricta a legii, in timp ce fanaticii luptatori din rezistenta predicau revolutia. Apoi dintr-o data, din pustie s-a auzit o solie noua si cu totul diferita. Cel care o predica era imbracat ca un profet din vechime si se arata la raul Iordan in puterea lui Ilie. Solia sa: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape!” ii ducea pe oamenicu gandul inapoi, catre profetii de mai inainte. Insufletit, poorul se ingramadea catre malurile Iordanului.
Raul Iordan serpuieste pe o distanta de 200 de mile si acopera 65 de mile in linie dreapta, de la Marea Galileii pana la Marea Moarta.
Multimile se ingramadeau sa-l asculte pe Ioan, care chema fara teama poporul sa se lepede de pacat si sa se pregateasca pentru venirea lui Mesia. Multi isi marturiseau starea spirituala si cereau sa fie botezati. Botezul era doar un simbol. Fara o adevarata pocainta, el era doar un gest lipsit de orice semnificatie. Cu toate acestea, multi carturari, saduchei si farisei, in incercarea de a castiga favoarea Celui ce avea sa vina, cautau botezul. Ioan, patrunzand dincolo de superficialitatea lor, i-a mustrat: „Pui de naparci, cine v-a invatat sa fugiti de mania viitoare? Faceti, dar, roade vrednice de pocainta voastra” (Matei 3,7.8). Ei nu-l ajutau pe cel in nevoie, nu se ingrijeau de vaduva, nu protejau pe cel lipsit de ocrotire, nu hraneau pe cel flamand si nici nu dadeau adapost strainului. „Ioan le-a spus iudeilor ca situatia lor inaintea lui Dumnezeu urma sa fie hotarata de caracterul si de viata lor. Marturisirile de credinta erau lipsite de valoare, daca viata si caracterul lor nu erau in armonie cu Legea lui Dumnezeu.

Prietenie !

„În afară de iubire, fiinţele umane au nevoie de prietenie... !”

Prietenia este considerată de mulţi o virtute; de fapt, doar cei care au în inima lor un strop

de bunătate pot realiza prietenii adevărate. Prietenia, dincolo de eforturile noastre personale,este un dar al lui Dumnezeu. Să ne gândim puţin:

· de cele mai multe ori, prietenii nu-şi amintesc de motivul care a dat naştere acestei

prietenii... a venit spontan, aşa, pur şi simplu...

· există întotdeauna o doză de mister în fiecare prietenie legată.

„Prietenul adevărat, la nevoie se cunoaşte! Prietenul este medical terapeutic cel mai potrivit atunci când suntem singuri şi apăsaţi. Prietenul nu e un bancomat de sfaturi... mă ascultă fără a mă judeca; în faţa lui pot să spun ceea ce simt, fără cenzură... imediat

durerea dispare!”

Iată ce ne spune Siracide despre prieteni falşi... “... prieteni la masă, dar nu rezistă în

ziua când ghinionul dă peste tine. Dacă vei avea noroc în viaţă, va fi dublura ta [...]dar

dacă se va abate peste tine o nenorocire, va fi primul care se va răzvrăti împotriva ta şi

se va ascunde de tine! În schimb, un prieten fidel e ca un scut puternic; cine îl găseşte

are o comoară. Pentru un prieten fidel nu există preţ, nimic nu poate egala valoarea

lui!

...despre misterul vieţii..

Cu prietenii adevăraţi se discută despre misterul vieţii, al iubirii divine. Prietenia devine

locul ideal, unde fiecare se simte ca acasă. Dialogul cu prietenii mă ajută să evaluez stilul meu de viaţă...

Scriitoarea Zenta Maurina, paralizată din tinereţe, a găsit în prietenie un izvor nesecat de

viaţă; un izvor necesar pentru a gestiona propria existenţă: „Precum forţa aripilor pentru

păsări, la fel prietenia pentru oameni îi înalţă din pulbere spre cer...”

...nu întotdeauna are succes!

Nu întotdeauna prietenia are succes. Printre duşmanii cei mai mari, scriitorul Georges

Bernanos indica plictiseala... Când prietenii nu mau au nimic de spus unul altuia, când se

închid, atunci plictiseala va ucide prietenia dintre ei. Plictiseala se naşte atunci când fantezia şi creativitate se sting. În acest sens este negativă şi camuflarea propriilor sentimente legate de prietenia dintre ei!

Un alt pericol este constituit de activităţile excesive. Mereu ocupaţi, ...muncă şi iar

muncă... iar timpul dedicat prieteniei din ce în ce mai scurt... devenim incapabili de a fi

prieteni. Prietenii adevăraţi nu urmăresc doar succesul şi perfecţiunea. Sunt conştienţi de

propriile slăbiciuni şi de propriile limite. Cine-şi sufocă sentimentele în mii de activităţi, devine incapabil de a mai împărtăşi propria experienţă cu prietenii, iar cine nu are nimic de împărţit nu poate fi prietenul nimănui. Spune Ghoethe: „doar nouă săracilor, care avem puţin sau nimic, ne este dată bucuria prieteniei. Nu avem altceva decât pe noi înşine. Este chiar eu-l personal lucrul pe care noi trebuie să-l dăruim în mod total!”

Al treilea mare pericol este imparţialitatea. „Excesul constant al unuia pune în criză

prietenia”! (Adolf von Knigge). Dacă unul dintre prieteni vrea să fie mereu singurul care

sprijină, care ajută şi pansează rănile, prietenia este distrusă. Prietenia are nevoie de un eu şi un tu care să fie puţi pe acelaşi plan. Fiecare dintre cei doi dă ceva celuilalt. Fiecare îl îmbogăţeşte pe celălalt. Important este să renunţăm la poziţiile de superioritate.

A patra ameninţate este cea descrisă de Ernest Raupach: „Excesul de acţiuni bune

slăbeşte raportul de prietenie în loc să-l întărească.” Dă impresia că celălalt vrea să cumpere

prietenia, iar acest lucru pietrifică inima... prietenia nu are preţ! Prietenia are nevoie de

egalitate, şi tot ceea ce se face pentru celălalt este din iubire şi cu spontaneitate. Acestea sunt doar câteva aspecte negative pe care am vrut să le subliniem...

...prietenie-libertate

Iubirea şi libertatea, chiar dacă o oarecare dependenţă este mereu prezentă, sunt două

caracteristici importante ale prieteniei. Adevărata prietenie se distinge prin libertate interioară: pot spune ceea ce simt, fără a fi nevoit să pun mai întâi în balanţă fiecare cuvânt... pot respira fără constrângeri şi las prietenului meu libertatea de a acţiona, indispensabilă de altfel pentru propria existenţă.

...prietenie-dragoste

În momentul în care doi tineri se îndrăgostesc, descriu iubirea lor ca o prietenie, însă

prietenia şi iubirea sunt diferite una de cealaltă. Amândouă se nutresc din aceeaşi sursă de

afectivitate. Amândouă reuşesc să scoată din solitudine şi să dea un sens profund existenţei, continuând să respecte intimitatea fiecăruia, eliminând astfel aspectele obscure din noi.

Dragostea înseamnă pasiune, chiar şi fizică. Cel care este îndrăgostit vede totul în roz. Nu

reuşeşte să gândească în mod transparent. Deseori îl vede pe celălalt nu cum este în realitate dar cum ar vrea el să fie. Vede propriul reflex. E atras de celălalt în mod irezistibil. Grecii spuneau că acest fel de iubire este caracterizat de dorinţă; poate condiţiona persoanele dând naştere geloziei. Adevăratul prieten nu cunoaşte gelozia. Prietenia se bazează pe ceva spiritual, iar spiritul nu cunoaşte limitele corpului. Spiritul respiră în libertate în spaţii largi.

În timp ce îndrăgostitul are în inimă doar imaginea iubitei, a cărei natură rămâne încă în

ceaţă, autentica prietenie te ajută întotdeauna să descoperi adevăratul „eu” al celui de lângă tine. Doar cine îşi cunoaşte şi îşi acceptă prietenii în totalitate, cu aspectele lor pozitive dar şi negative, va fi capabil de a privi celelalte persoane cu luciditate, fără a le judeca. Prietenia adevărată ne ajută să-i acceptăm pe ceilalţi fără prejudecăţi.

Dragostea şi prietenia sunt diferite, dar nu se exclud; una se poate schimba în cealaltă şi

viceversa. Îţi propun acum un fragment din Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupery, pentru a reflecta mai bine tema prieteniei...

“ - Bună ziua, zise vulpea.

- Bună ziua, răspunse cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu văzu pe nimeni.

- Sunt aici, zise glasul, sub măr…

- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…

- Sunt o vulpe, zise vulpea.

- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…

- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Dar după un răstimp de gândire, adăugă:

- Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?

- Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?

- Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea.

Înseamnă „a-ţi crea legături”…

- A-ţi crea legături?

- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mi ide alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume.

Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…

- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…

- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…

- O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.

Vulpea se arătă foarte nedumerită:

- Pe altă planetă?

- Da.

- Pe planeta aceea sunt vânători?

- Nu.

- Interesant. Dar găini?

- Nici.

- Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.

Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:

- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii.

Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei.

Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina.

Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu… Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.

- Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi.

- Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.

- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic.

Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.

- Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

- Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.

- Ce-i acela rit? zise micul prinţ.

- E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată vacanţă. Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:

- Vai! zise vulpea… Am să plâng.

- Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc…

- Aşa e, zise vulpea.

- Dar ai să plângi! zise micul prinţ.

- Aşa e! zise vulpea.

- Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!

- Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului. Apoi adăugă:

- Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.

- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn. Şi florile se ruşinară.

- Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea. Fiindcă ea e floarea mea. Şi se duse înapoi la vulpe.

- Rămâi cu bine, zise el…

- Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

- Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.

- Numai timpul împărţit cu floarea mea… făcu micul prinţ, ca să ţină minte.

- Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea

ta.

- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

...un prieten de valoare!

În încheiere aş vrea să-ţi amintesc de un prieten deosebit, pe care deseori l-ai neglijat, deşi te-a ajutat mereu... este vorba despre Isus! Pe cruce el s-a dăruit pentru mine ... este momentul în care a trăit cel mai intens prietenia cu noi. S-a dăruit fără a pretinde ceva în schimb. M-a iubit fără ca eu să fi făcut ceva care să merite acest sacrificiu. În iubirea sa pentru mine ştia deja că eu îl voi neglija şi-l voi ignora. Braţele sale au rămas mereu deschise: „Te-am iubit mereu în mod absolut. Eu sunt cu tine chiar şi atunci când tu mă îndepărtezi... sunt lângă tine şi în momentele în care îţi duci crucea de fiecare zi. Braţele mele sunt deschise pentru a te îmbrăţişa pe tine. Te aştept până când te vei abandona în braţele mele. Eşti liber să faci cum vrei. Nu pretind nimic de la tine. Dar poţi conta pe mine. Inima mea e deschisă pentru tine. Aici vei găsi mereu refugiu aşa cum eşti!”